Pierdut (partea I)

Fad… totul este fad… bajbai pe intuneric pe un drum cu serpentine pe care s-a asezat o ceata groasa aproape laptoasa. Totul are o atmosfera horror, oriunde te uiti se vede aceasta ceata alba ca o spuma de sapun prin care se mai distinge uneori cate un ciot de copac uscat. Si cand te gandesti ca atunci cand ai intrat pe aceast drum era soare si marginile lui erau pline de copaci infloriti si flori. Era doar o ademenire pentru drumetii prea curiosi, prea pierduti in frumusetea peisajului in care se serpuia acest drum pustiu, si imbatati de mirajul oferit se aventurau din ce in ce mai mult, mergeau din ce in ce mai orbi, neobservand ceata care se aseza incet dar sigur in jurul lor. Cand se trezesc acesti calatori deja este prea tarziu in orice directie ar lua-o ii duce in exact acelas loc, nelasandu-I sa gaseasca o cale de scapare. Ca si mine au urmat un miraj spre un loc minunat si s-au pierdut cautandu-l.

Stau pe mijlocul drumului cu un toiag in mana pe care il folosesc sa “pipai” spatiul din fata mea, incapatanandu-ma sa merg inainte si sa nu urmez vointa “lui” de a ma intoarce. Merg parca de zile ingropat in ceata, urmand toiagul care mi-a ramas singurul alint, merg si merg si merg pe acest drum interminabil ce nu are nici o bordura pe care sa ma odihnesc. Imi urmez toiagul deschizator de drum in care am incredere ca ma va duce in acel loc… nu stiu care… dar stiu ca exista, trebuie sa existe un final de drum inzecit de ori mai frumos decat la inceput.

Drumule, de ce imi faci asta? De ce m-ai momit cu frumusetea ta zambitoare pentru a ma lasa pierdut?! Si aveam atata nevoie de frumusetea ta! Am facut ceva gresit? Oare nu am apreciat in deajuns… am inceput sa vorbesc cu drumul, e clar delirez de la oboseala, de la frica… inaintez si ma simt si mai pierdut in ceata. Nu. Nu te oprii, nu ceda, mergi, mergi, mergi inainte, urmeaza-ti toiagul, doar el te va duce la final.

Au trecut zile… parca au fost secole. Ma dor picioarele, ma dor mainile, ma doare capul, de fapt ma doare tot corpul, fiecare milimetru patrat din corp. Dar nu asta conteaza, picioare m-au mai durut, mainile mi le odihnesc cu schimbul, cu migrenele m-am obisnuit. Durerea fizica o poti pacali prefacandu-te ca nu exista, dar durerea aceea… durerea spirituala nu o poti pacali, ea te inunda, te cuprinde, nu te lasa sa respiri, ba chiar iti pune si piedica, incercand sa te reduca la un nimic. Cu asta nu ma pot obisnui, e prea puternica, o simt cum ma sfasie din interior, ma devoreaza, ma omoara incetul cu incetul.

Imi e frica… imi este foarte frica!!!


Va urma!